Mănăstirea de maici Adormirea Maicii Domnului, Calaraşovca

File din Istoria Mănăstirii de maici Adormirea Maicii Domnului, Calaraşovca.

Mănăstirile sunt locaşuri de cult înființate de oameni, care l-au iubit pe Dumnezeu mai mult decît viața acestei lumi și care ascultînd porunca Domnului «Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie (Marcu 8;34) au slujit în chipul călugăresc.

Mănăstirile sînt situate adesea în locuri retrase, dar ele sînt acele locaşuri sfinte ce ard ca lumînările – jertfe vii ale credinței, oaze liniștite pentru sufletele zbuciumate de valurile vieții, întărire pentru a duce crucea pe drumul vieții spre Patria Veșnică.

Mănăstirea Calarașovca se află la granița de nord a Republicii Moldova cu Ucraina, pe malul Nistrului, într-un defileu împădurit, loc deosebit de pitoresc ales de Dumnezeu pentru a-l sfinți.

Inițial mănăstirea a fost fondată ca schit al mănăstirii «Sf. Sava» din Iași, care, la rîndul său, se supunea «Frației Sfîntului Mormînt» din Ierusalim și era condusă de Patriarhii Ierusalimului. De la înființare pînă în 1916 a fost locuită de călugări. Prima atestare documentară include lista fraților cu starețul care conducea obștea din 1648. Anume atunci a fost construită o biserică de lemn cu hramul «Adormirea Maicii Domnului» care a devenit și hramul mănăstirii.

În decursul timpului i-au fost donate moșii de către domnii Moldovei și boierii schitului. La începutul secolului al XIX-lea mănăstirea avea în posesie 12759 desetine (13945,6 ha).

În 1781 boierul Marco Donici din oraşul Moghiliov-Podolsk cu binecuvîntarea Patriarhului de Ierusalim Avraamie reconstruiește biserica «Adormirea Maicii Domnului» într-un singur an în biserica de piatră. Acest edificiu de cult a fost ridicat nu numai ca un locaș de rugăciune, dar și ca o mică fortăreață. Fiind situată la hotarul ţării, mănăstirea suferea în urma năvălirilor dușmanilor externi, dar și a unor doritori de a o jefui. În aceste cazuri biserica servea ca un adăpost sigur. Pereții ei sunt de 1,5 m grosime, ușa de la intrare este confecţionată din lemn de stejar şi ferecată în metal. La un nivel înalt se află ambrazuri înguste de unde se putea trage cu o armă.

În 1813 schitul devine mănăstire și este condusă de eparhia Chișinăului.

În 1853 generalul-maior Nicolai Cerchez cu susținerea financiară a principesei Elena Mihailovna Cantacuzino ctitoresc a doua biserică pe teritoriul mănăstirii. Ea a fost construită din lemn, cu hramul «Sf. Ierarh Mitrofan de Voronej». Acest sfînt a fost proslăvit la acea vreme în Rusia.

Sf. Ierarh Mitrofan era primul episcop la catedra oraşului Voronej şi a trăit în secolul al XVII-lea. Rămînînd  de timpuriu văduv el s-a călugărit. Pentru viața sa sfîntă a devenit egumen al unor mănăstiri, pe urmă a condus catedra din Voronej timp de 20 ani. A contribuit la prosperitatea și puritatea Credinței Ortodoxe, a fost un păstor bun care se îngrijea de suflețele încredințate, dar și un om ce îşi iubea țara. A susținut construcția flotei ruse iniţiată de țarul Petru I. Domnul l-a proslăvit prin neputrezirea trupului său, moaștele sale aflîndu-se pînă în prezent în catedrala oraşului Voronej, de la care creștinii primesc ajutor și tămăduiri.

În decursul vremii mănăstirea a fost condusă de diferiți stareți. Ultimul, egumenul Iona,  împreună cu frații, reconstruiește biserica de lemn Sf. Ierarh Mitrofan în biserică de piatră de proporții mai mari, ca un edificiu de cult cu două corpuri de chilii dispuse lateral. Biserica a fost finisată în 1911 și sfințită la hramul de iarnă pe 6 decembrie.

În 1916 călugării au fost transferați la mănăstirea Dobruşa, iar în locul lor din orașul polonez Virovo au venit cu binecuvîntarea arhiepiscopului Chișinăului egumena Ambrosia cu surorile unei mănăstiri ruseşti. Călugărițele au adus copia icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului de Lesna, aceasta avînd și ea harul tămăduirilor și ajutorării celor necăjiți. Cu timpul s-au adunat mai multe surori: și moldovence, și ucrainence, formînd o obște de peste 120 de maici.

Conducerea mănăstirii era realizată de diferite maici. Cîteva din ele au avut rîvnă și mănăsterea a înflorit atît spiritual, cît și material. A fost unica mănăstire de maici din țară, unde ustavul era de obște. Cu binecuvîntarea episcopului Visarion Puiu s-a deschis o școală, un atelier de confecționare a veșmintelor bisericești şi o țesătorie. Un timp a funcționat și un orfelinat pentru fetițe. Mănăstirea avea 300 desetine de pămînt  (328 ha). Era şi o fermă de animale, o grădină de zarzavaturi, se semăna grîu, orz, ovăz, mei, porumb, floarea-soarelui ş.a. Surorile aveau ascultări la vie, livadă, prisacă, oloiniță. Pămîntul se prelucra manual. Slujbele erau zilnice. Au fost perioade cînd slujeau și două liturghii pe zi, cîntau două coruri de maici. Slujbele se făceau și în română, și în slavonă, dat fiind faptul că locuitorii satelor vecine erau ucraineni și slujbele erau frecventate și de pelerinii de peste Nistru.

Anii de prigoană

Cu instalarea puterii sovietice s-au început prigonirile. Mănăstirii i s-au impus impozite enorme în bani și produse agricole, pe urmă i s-a confiscat pămîntul. Persecuțiile erau dure: se interzicea primirea pelerinilor pe mai mult timp. Mănăstirea era lipsită de dreptul de procurare a utilajelor și mașinilor agricole, de slujire în afara mănăstirii, de primire în obște a surorilor tinere. În pofida prigoanei, complexul monastic continua să se întărească. Atunci autorităţile sovietice au închis mănăstirea.

Cea mai tristă zi a fost 8 iunie 1961, cînd mănăstirea a fost închisă. Patru măici au plecat la mănăstirea Japca. Celelalte s-au stabilit cu traiul la rude în satele natale. Maica Eugenia din Soroca a încercat să salveze icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, dar aceasta i-a fost confiscată. Icoanele de preț au fost confiscate, alte icoane şi iconostasul au fost tăiate și arse în fața bisericii Sf. Mitrofan.

Mănăstirea a fost transformată în spital pentru bolnavi de tuberculoză şi tabără de pionieri. Mai mult de zece ani aici a funcţionat o școală-internat. Trei ani de zile mănăstirea a fost abandonată în voia soartei.

Renașterea

La 3 mai 1991 cu binecuvîntarea Înalt Preasfințitului Vladimir, Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove, mănăstirea a fost redeschisă. Printre primele măicuțe au fost monahia Emilia (Bubulici), Serafima (Solonari) și Feodosia (Ogorodnic). Tot în același an este numit ca administrator și duhovnic arhimandritul Irineu. În 1998 este numită stariță monahia Emilia. Ea a început restaurarea soborului «Sf. Mitrofan».

În martie 1999 este numită egumenă actuala maica stariță Eufrosinia. Sub conducerea ei crește obștea monahală și încep lucrările de reconstrucţie și amenajare a mănăstirii.

În 1999 se finalizează pictarea soborul Sf. Mitrofan, se instalează un nou iconostas, soborul este reparat din exterior. 

În 2000 se repară corpul de chilii pentru surori. În anii următori se construiesc poarta de intrare, stăreția nouă, se amenajează izvoarele fiind edificată o căsuță-bazin pentru doritorii de a primi tămăduiri de la apa izvoarelor, se construiesc ferma și depozitele. Biserica Adormirea Maicii Domnului se repară din exterior și din interior, se instalează un nou iconostas sculptat în lemn. Se edifică de asemenea o casă mare cu trapeza nouă, chiliile pentru maici, biblioteca, croitoria ş.a.